Roberta Raducu

Istoric sportiv: De copil i-au plăcut atât graţia, cât şi forţa. N-a avut capacitatea să înţeleagă de la început că acestea două se pot combina, aşa că a mers pe forţă: karate, fotbal, handbal. Graţia o ţinea acasă, în dulap, pe calculator, la televizor sau în curte: desen, scris, dans, balet, gimnastică, patinaj. A trebuit să apară un anime care să-i arate câtă muncă e în spatele unui patinator ca să-şi dea seama că asta îşi doreşte să facă. La 16 ani, când învăţase deja tot ce se putea învăţa de una singură, a început să ia lecţii. După ce şi-a întâlnit antrenorul, pe Andreea, şi-a dat seama de ce iubeşte aşa de mult acest sport: oricât are impresia că l-a înţeles deplin, mai descoperă o filă a unuia dintre capitole. Scoate la suprafaţă toată ambiţia şi pasiunea din ea. În 2013 a participat la primele competiţii şi a început să cunoască gustul vieţii de sportiv. I-a plăcut atât de mult, încât ştie sigur că nu are să se oprească şi are să-şi împingă încet şi sigur limitele.

Ce-ţi trebuie să fii patinator? Primul cuvânt care îi vine în minte este disciplina. Trebuie să-ţi asculţi antrenorul până acolo încât el îţi stabileşte unele limite, nu tu. Îţi trebuie voinţă de fier, să-ţi tai orice conexiune cu frica. Şi, un ingredient tare necesar: pasiunea. Să iubeşti senzaţia de alunecare, să papi adrenalină la micul dejun şi să zâmbeşti la orice căzătură, pentru că tocmai ai mai învăţat ceva.

De ce ea şi pitici? Ea spune că e de datoria ei să le arate următorilor ce ea n-a avut şansa să înveţe de la început cu un profesor şi a trebuit să experimenteze în mod dureros. În felul acesta are şansa să transmită cunoştinţele şi să le spună ce să facă să depășească obstacolele cât mai ușor, pentru ca, mai apoi, doar să se bucure.

Este destul de tehnică, atât când execută ea însăşi, cât şi atunci când le cere altora execuţia. Are răbdarea necesară să vădă fiecare copil în parte evoluând.